Asistent universitar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu” București, la Facultatea de Arhitectură de Interior, Dan Adrian Ionescu este pasionat de videoproiecții și videomapping. Lucrează pentru numeroase spectacole de teatru și dans contemporan, atât conținut video, cât și proiecții mapate pe decor, în ultima vreme îndreptânduse mai mult câtre instalațiile artistice. 

Cum te-ai pregătit pentru acest tip de exprimare artistică? Ai o educație formală, informală sau non-formală în domeniul tehnologiilor și educației digitale?

Mai mult ca sigur e o combinație de educație informală și non-formală. Prin 2008 am văzut un filmuleț al unui artist, Pablo Valbuena, care a rămas, cumva, pentru mine o muză și un punct de plecare către ce urma să descopăr în lumea new media. Acest artist spaniol avea o instalație, un fel de sculptură, pe care proiecta o animație realizată în soft 3D. Văzându-l, mi s-a schimbat puțin percepția. M-a fascinat modul lui de a lucra cu proiecția pe volum și cred că atunci a fost momentul când am decis să îmi iau un videoproiector și să încep să mă joc. Sunt 14 ani de atunci…Având un videoproiector și prieteni care fac muzică, am făcut proiecții video pentru DJ. Ulterior mi-am dat seama că e foarte obositor, că stau la party și la after party. Prietena mea de atunci era scenograf și așa am intrat în zona de proiecție video, pe decorurile ei. Ulterior am descoperit că ceea ce făceam ca hobby se putea implementa în teatru și astfel am început o perioadă de colaborări extraordinare cu regizori și șcenografi tineri foarte talentați. Am avut noroc.

Care sunt câteva dintre spectacolele preferate la care ai lucrat?

Unul din proiectele, care a rămas de suflet și care încă se joacă, a fost o colaborare cu regizorul Bobi Pricop. Am avut o temă foarte faină, de a face un spectacol de teatru la Teatrul Național. Spectacolul se numește ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” și vorbește despre un copil care are autism, un mic geniu. Pentru proiecțiile video, content și partea de interacțiune am lucrat cu un foarte bun prieten, Mizdan (Răzvan Rusu). Împreună am încercat să contruim lumea lui Cristopher, sau mai bine zis, cum vedea el lumea. Am muncit destul de mult pentru spectacolul ăsta, mi s-a părut foarte interesant și Bobi a fost extrem de deschis, e un regizor extraordinar de bun.

Un alt spectacol, foarte fain, se numește ”Somnambulism” regia Alexandru Mâzgăreanu la Teatru Nottara. Spectacolul avea alt decor, doar că a fost ales pentru plecarea în turneu la Kolyada Festival, în Rusia, la Ekaterinburg. Când au vrut să plece, decorul fiind foarte mare, nu puteau să plece cu tirul. A fost necesară o regandire a decorului, pentru a fi ușor de transportat cu avionul. Și-atunci a trebuit să facem un soi de decor virtual, ca să fie și ușor de montat-demontat acolo. Și s-a schimbat paradigma din decorul inițial al spectacolului, într-o zonă de proiecție. Și-acolo am încercat să creez un oraș 3D. A fost o experiență extrem de interesantă, mai ales ca am avut ocazia de a vizita Rusia.

Un alt spectacol care-mi este foarte drag a fost de dans contemporan. Se numește ”Dorian” - Oana Răsuceanu regizor și coregraf, actor/dansator George Albert Costea. Pentru acest spectacol am realizat decorul și mapping-ul, dar și o parte de interacțiune, programată și proiectată de același Mizdan(Răzvan Rusu). Pentru crearea de proiecție video aveam nevoie de un suport și-atunci am creat un soi de cameră. 

Cel mai important lucru pentru mine în lucrurile pe care le fac e să folosesc videoproiectorul ca sursă luminoasă, nu ca unealtă de generare de content. Adică încerc din videoproiector să creez lumină: variații, gradient-uri, patch-uri, dar atât, simplu. Mai analog aș spune, vedem ce iese.

Ești ​​asistent universitar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu” din București. De ce ai ales cariera academică?

În 2009 mi s-a propus să vin la școală și să fac asistență la anul I, grupa de arhitectură de interior. La început mi se părea că nu am timp, aveam foarte multe proiecte. Dar am zis: hai să încerc. Și prima oară când a venit un student la mine și a întrebat: ”Ce zici de proiectul pe care îl fac acum?”, mi s-a părut atât de interesant și atât de fain! Am descoperit că lucrând cu studenții te ține foarte mult ancorat în actualitate. Nu prea îți permiți să nu știi lucruri. Și chiar dacă nu le știi, te duci acasă și a doua zi încerci să-ți faci temele. Și după aia văzând că îmi place foarte mult și că sunt oameni care vor să vorbim de proiecte, mi s-a părut fain să merg mai departe. Asta a însemnat un doctorat numit: ”Raportarea la spațiu prin joc. Metode alternative de învățare bazate pe tehnologie”. Raportarea la spațiu prin joc e ce mă interesa și atunci și ce mă interesează și acum. Această relație pe care o ai tu cu spațiul interior. A fost o documentare pe subiect extrem de interesantă, tehnologia se tot schimbă, nu poți pune punct, e o nevoie constantă de cercetare.

Cine sunt artiștii de new media pe care îi admiri și de ce?

Primul, pe care l-am menționat deja, se numește Pablo Valbuena. Pe urmă Nonotak Studio, care mi se par incredibili și extrem de talentați. Acolo, pe lângă faptul că sunt foarte talentați, mai sunt și foarte buni la muzică. Și relația asta muzică-instalație mi se pare extrem de importantă. Atunci când folosesc videoproiectorul totul se duce într-o zonă extrem de minimalistă și cumva e generată foarte simplu și foarte curat. Albul pentru ei este generarea, nu este culoare. Și-asta mi se pare extrem de interesant: atâția ani lucrezi doar cu alb! Mă mai atrage foarte mult Ryoichi Kurokawa, un japonez care s-a mutat la Berlin. La el este o generare de sunet în același timp cu generarea de content: natura adusă în contextul de geometrie sacră. Antivj, care nu mai există acum, dar care au avut o colaborare extraordinar de mare. Joanie Lemercier, mai este un tip pe care îl urmăresc și mi se pare extraordinar de fain prin ceea ce face. Practic, dacă te uiți la toți, au cam aceeași direcție: lucrează cu alb, cu geometrie, cu linii simple, curate și bineînțeles, sunet. Cred că asta mă atrage. Și eu tot în direcția asta încerc să lucrez, cumva, ca și instalațiile să fie ori albe, ori transparente ori minimaliste, foarte curate. 

Cum te simți vizavi de progresele făcute de Inteligența Artificială în domeniile creative?

Mi se pare că inteligența artificială ar ajuta în multe zone, nu-mi dau seama dacă în zona asta, de creativitate. De-asta și teama mea, cumva, gândindu-mă la studenți sau la viitoarele generații: primesc o temă, tastează și primesc deja multe variante din care pot alege…nu cumva dispare creativitatea doar prin simplul fapt că cineva știe să-ți genereze foarte multe informații? Poate e o chestie greșită, poate se adeverește că, de fapt, e mult mai fain. Nu știu, momentan sunt un pic fricos în sensul ăsta. Oare ce se va întâmpla pe viitor? Pentru că și eu încep să mă întreb: care mai e rolul meu într-un sistem educațional? Informația e peste tot, ce pot eu să le spun mai mult? Și de aceea trebuie să fii în continuu ancorat. Din punctul meu de vedere, zona universitară chiar face chestia asta: te obligă să mergi la conferințe, te obligă să fii updatat în continuu. Cred că arhitecții care au și zona asta de lucru cu studenții sunt cei cu cele mai multe proiecte și cu cele mai multe concursuri câștigate. Altfel, proiectând zi de zi și făcând un anumit tip de amenajare în continuu, te plafonezi și am pățit și eu chestia asta. 

Și tu cum eviți să cazi în capcana asta?

Refuzând destul de multe proiecte. Fac doar proiecte care mi se par extrem de interesante. Fiind și la școală, având și atelier, am cântat până de curând și într-o trupă, aș putea spune că timpul este cel mai mare dușman. Toate îmi plac și de aceea sunt foarte atent în ce proiecte mă implic. Amenajare de interior fac doar printr-o recomandare sau dacă au o chestie: un spațiu foarte mic sau un spațiu foarte mare. 

Și colaborările și toată zona asta de festivaluri - mi se pare că am un noroc chior. M-am trezit într-o relație cu oameni care merg la festivaluri și care fac festivaluri de new media și pentru mine este incredibil. O zonă extreme de interesantă, cu potențial. Astfel m-am trezit înconjurat de oameni extreme de talentați ce fac new media și pentru mine este un super atu! Așa putem noi expune tipul ăsta de artă. Festivalurile mi se par extrem de faine. RADAR-ul e foarte cool pentru mine că pot să comunic cu oameni care fac același lucru sau învăț foarte multe. Se creează o comunitate, de fiecare dată când ne întâlnim este o explozie de povești. 

Că tot ai menționat RADAR, tema de anul acesta a festivalului este Metaverse. Cum îți reprezinți conceptul de Metavers și în ce formă crezi că o să se cristalizeze în viitor?

Tema este foarte, foarte mișto și foarte actuală. Clar direcția este una extrem de expansivă. Generațiile viitoare vor trăi automat în tema asta. În același timp, mie îmi e un pic teamă - poate sunt eu un pic fricos. (râde) Mi se pare că ne ”fură” o a doua chestie. Cum suntem aici și cum suntem acolo? E interesant că acolo poți să fii cum nu ai voie să fii aici, în lumea reală. Ai, undeva, o supapă. Nu știu exact când o să intru și eu să văd cum se întâmplă chestia asta, ar trebui să încerc. 

Cum crezi că se poate integra sau declina arta ta în Metavers?

Fiecare dintre instalațiile pe care le fac, inițial le fac în 3D ca să-mi dau seama de volumetrie, de spațiu și de relația cu lumina și după aia îmi iau dimensiunile și le fac fizic. Toate instalațiile mele sunt și 3D în calculator. Poate la un moment dat le urc într-o platformă de tip Metaverse. Nu m-am gândit atât de mult. Momentan le văd la nivel de volumetrie sculpturală, sunt atras mai mult de expunerea fizică a lor.

Care este your dream project?

Aș vrea să fac o instalație mare, la MoMA. Asta este miza. O am din liceu chestia asta cu MoMA - întotdeauna consideram că punctul la care aș vrea să ajung e acolo. Sincer, nu am lăsat-o deoparte, mi se pare că este un target. E foarte complicat să ajungi să expui acolo, dar nu înseamnă neapărat că este imposibil. Momentan nu mi se pare că sunt în zona de expunere în MoMA, deci clar că mai am foarte multe lucruri de făcut și de învățat. Dar asta ar fi o miză. Eu fiind pe zona asta de analog, de instalații fizice, pentru mine e important să mă duc în galerie, în muzeu. Instalația mi-ar plăcea să fie foarte mare să intre în relație cu spațiul. Să îl accepte sau să îl anuleze. Mă atrage zona asta destul de mult - relația obiectului expus ca artă, cu spațiul definit. E clar că trebuie să fie într-o zonă din asta filosofică, cumva abstractă, și relația în sine cu spațiul, în măsura în care trebuie modificat. Nu știu dacă va fi și cu tehnologie sau va fi pur și simplu doar geometric, sculptural. Mă atrage zona asta destul de mult - relația cu spațiul. Asta este tema.

Interviu realizat de Ina Țăranu-Hofnăr.